Ana avea treizeci și opt de ani și o viață simplă, pe care o iubea: dimineți cu cafea pe balcon, două fete care făceau gălăgie prin casă și o grădiniță în care lucra de cincisprezece ani.
Într-o zi de martie, doctorul a așezat hârtiile pe birou și a rămas tăcut o clipă prea lungă. Apoi a spus cuvântul pe care Ana nu și-l dorise niciodată auzit: c.an=cer.
Drumul spre casă i s-a părut fără sfârșit. Nu a plâns în mașină. A plâns abia seara, în baie, cu apa