meu.
Lângă fereastră era o fotografie înrămată a conacului la amurg. Domnul Whitaker îmi dăduse acea amintire cu ani în urmă.
— El a spus că această fotografie este a mea.
Julian nici măcar nu s-a uitat la ea cum trebuie.
— Acest cadru ieftin? Poate lua. Acum pleacă.
Am îmbrățișat fotografia la piept, fără să-mi imaginez că ascunde exact ceea ce avea să-mi schimbe destinul.
M-am dus în camera mea, am împăturit cu grijă șorțul, am pus deoparte radioul și am înfășurat fotografia într-un prosop de ceai.
În timp ce pleca
