Fiica mea mi-a spus că la 58 de ani ar trebui să-mi fie rușine să port rochii colorate și să ies cu prietenele, fiindcă „o bunică serioasă stă acasă și are grijă de nepoți”. În aceeași zi a venit cu hainele copiilor și mi-a cerut să renunț la spectacolul pentru care aveam bilete.

nbsp;

 

În sâmbăta aceea m-am îmbrăcat frumos și am ieșit din casă.

 

Nu m-am simțit vinovată.

 

Sau, mai bine spus, am încercat să nu mă mai simt.

 

Aveam dreptul să trăiesc.

 

O lună mai târziu, într-o duminică dimineață, a sunat cineva la ușă.

 

Era Alina.

 

Singură.

 

Avea ochii umflați și fața obosită.

 

— Mamă, putem vorbi?

 

Am tras-o în casă.

 

S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

 

— Cătălin