pe fiul dlui Whitaker de câteva ori.
Tatăl său obișnuia să aștepte cu nerăbdare un telefon de la el în fiecare duminică seara, dar aceste apeluri aproape că nu au avut loc niciodată.
Julian mi-a aruncat o privire repede, fără să arate măcar că mă recunoaște.
— Sunt Mary, nu-i așa? Sau Mara?
— Martha, domnule.
— Corect. Rezolv treburile tatălui meu. Vreau să mergi la birou în zece minute.
A plecat înainte ca EU să pot răspunde.
Domnul Whitaker îmi spusese odată că voi avea întotdeauna un loc în acea casă.
La
