acela înainte să ajungă. Zâmbetul lui părea sincer, suficient cât să-mi slăbească, pentru câteva clipe, mecanismul acela interior care ridică scuturi înainte să înțelegi de ce te aperi.
Mi-a deschis ușa, apoi mi-a tras scaunul, fără să facă din asta un spectacol. Nu era demonstrativ, nu părea să caute aplauze. Avea o naturalețe aparte, o atenție liniștită, din aceea care nu strigă după confirmare, dar pe care o observi tocmai pentru că nu forțează nimic.
Din primul minut, atmosfera s-a așezat firesc. Nu a fost acea rigiditate stângace a unei
