măcar nu ajungea acasă.
„Ducem lipsă de personal, dragă”, îmi spunea el. „Te rog, nu sta trează să mă aștepți.”
Și îl credeam.
De fiecare dată când, în sfârșit, se prăbușea în pat, părea atât de epuizat, încât îmi înghițeam orice reproș înainte de a apuca să-l rostesc cu voce tare.
Într-o noapte, m-am trezit și l-am găsit stând pe marginea patului.
Îi tremurau umerii.
„Wyatt?”
Și-a șters rapid lacrimile de pe față.
„A fost o noapte grea”, a spus el. „Culcă-te la loc.”
Ar fi trebuit să insist să-mi