a trecut ca şi cum totul ar fi fost în bucăţi.
Vecinii au apărut aducând mâncare.
Oamenii m-au îmbrățișat și au spus cuvinte de mângâiere pe care pur și simplu nu le-am putut păstra în memorie.
În toată acea perioadă, cei patru copii ai noştri au rămas lipiţi de mine, ca nişte căţeluşi cărora le era frică să nu-l piardă pe singurul tată care le mai rămăsese.
În prima dimineață după înmormântare, Joan s-a urcat în poala mea chiar înainte să răsară soarele.
— Tati… o să te îmbolnăvești și tu?
