se așezase o liniște caldă, confortabilă, care nu cerea explicații.
Când a venit nota, am întins mâna după portofel aproape din reflex. Era un gest învățat în ani, un fel de a spune, fără cuvinte: sunt în regulă, pot, nu depind de nimeni. Nu era o demonstrație, ci mai degrabă o obișnuință. Poate și un mod de a păstra acel echilibru de care mă agățasem de multe ori.
Aproape că făcusem deja mișcarea, când el a pus calm cardul pe masă.
„Nici vorbă”, a spus. „Un bărbat plătește la prima
