au trecut și cele șase luni în care n-am vorbit. O tăcere pe care n-o pot explica simplu, o tăcere făcută din lucruri nespuse la timp, din vorbe pe care nu le-am știut rosti, din distanța pe care nu am avut curajul s-o micșorez. Fiecare zi în care nu am sunat a făcut următoarea zi și mai grea.
În tot acest timp, mi-am spus că voi găsi momentul potrivit. Că mă voi așeza în fața ei și voi spune „mulțumesc” așa cum ar fi trebuit s-o fac demult. Am amânat.